Chiar dacă nu a escaladat Everestul, s-ar putea ca Elena Guţu, de 29 de ani, să fie prima moldoveancă ce a urcat atât de sus…
Cine dintre noi nu visează să călătorească în locuri exotice, departe de casă, acolo unde lumea e cu totul alta decât cea cu care ne-am obişnuit? Elena Guţu, o moldoveancă de 29 de ani, profesoară la Catedra de finanţe a USM, şi-a împlinit visul - a reuşit să urce în Munţii Himalaya, din Nepal. Elena este fericită, chiar dacă nu a escaladat cel mai înalt vârf, Chomolungma (Everest), de 8848 metri, mulţumindu-se, de această dată, cu „piticii” Annapurna, ce au „doar” între 7000-8000 m. Nu suntem convinşi, dar e foarte probabil ca Elena să fie prima moldoveancă ce a urcat atât de sus…
Visul de a escalada uriaşii din Himalaya i-a apărut prin clasa a cincea, la lecţia de geografie. Imaginea din manual i s-a întipărit pentru totdeauna în memorie, iar gândul de a ajunge acolo nu a mai părăsit-o. De vreo doi ani, visul i se transformase în idee fixă, pentru ca în decembrie 2006 să devină, în sfârşit, realitate.
Pentru că niciuna din agenţiile de turism chişinăuiene nu organizează asemenea tururi, Elena şi-a comandat la Moscova echipamentul necesar (costum sport şi rucsac pentru alpinişti, bocanci speciali, sac de dormit, ochelari de soare), şi-a procurat bilete de avion pe ruta Chişinău-Moscova-Doha (capitala Qatarului)-Kathmandu (capitala Nepalului), s-a înarmat cu un ghid turistic şi s-a pornit să cucerească munţii. Feciorul de patru ani a rămas în grija bunicii şi a soţului care, din mai multe motive, nu a putut s-o însoţească, dar a încurajat-o şi a ajutat-o. Despre cele trei săptămâni de aventuri „asiatice” Elena povesteşte atât de viu, încât e greu să-i repovesteşti impresiile. De aceea vă propunem doar câteva fragmente, de la persoana întâi…
Mulţi turişti preferă să vadă Himalaya din zbor şi aleg excursiile, foarte captivante, cu avionul sau elicopterul (pentru o oră cu avionul plăteşti cam 150 USD). Alţii se mulţumesc cu marşurile turistice până la altitudinea de vreo 3000 metri. Mult mai puţini sunt cei care riscă să ajungă la peste 7000 de metri. Există numeroase trasee turistice montane, însă cele mai populare sunt spre masivele Everest şi Annapurna. Spre Everest este un traseu mai complicat şi mai costisitor, decât spre Annapurna. Dar nu asta m-a determinat să-l aleg pe ultimul, ci faptul că pentru a parcurge acest traseu ai nevoie de vreo două săptămâni, în timp
ce pentru a ajunge la Everest îţi trebuie trei săptămâni. Eu aveam la dispoziţie trei săptămâni, dar am vrut să văd şi altceva în afară de munţi.
M-am apucat să-mi duc singură rucsacul…
Aventura montană m-a costat 400 USD. Asta înseamnă serviciile
ghidului personal, masa, cazarea în munţi. De obicei, turiştii îşi năimesc şi hamal, cu vreo şapte-opt dolari pe zi, eu însă m-am apucat să-mi duc singură rucsacul, care cântărea vreo zece kilograme
. După primele două ore de mers credeam că are să mă doboare. Deşi traseele sunt relativ nepericuloase, este greu să te deplasezi. Drumul
nu e o linie dreaptă în sus - permanent ba urci, ba cobori, treci peste podeţe suspendate şi şubrede, păşeşti pe pietre peste râuri de munte, treci prin hăţişuri de copaci, tufari, liane. Mergi doar ziua, de pe la şapte dimineaţa până pe la vreo cinci-şase seara. Pentru popas te opreşti în mici cabane sau în cătune care se întâlnesc de-a lungul traseului. Cu cât urci, cu atât e mai greu. Ziua, din cauza efortului, te supraîncălzeşti, chiar dacă temperatura aerului nu e foarte înaltă, plus că te arde soarele, iar noaptea e foarte frig.
Pe la altitudinea de 3000 de metri apare boala înălţimii, care poate fi letală. Dacă simţi că ţi se ridică tensiunea, ai ameţeli şi greţuri, mai bine e să te întorci din drum. Eu nu am avut astfel de probleme. Dar oboseala şi durerea din picioare devenise, la un moment dat, atât de insuportabilă, încât începusem să-mi plâng de milă. Mă gândeam: ce caut eu aici, singură, proasta de mine? Cu banii pe care i-am cheltuit puteam să stau acum lungită undeva pe malul oceanului, într-un colţ de rai! Dar tot eu mă îmbărbătam. Şi apoi, când am pornit la drum, mi-am zis că voi învinge, voi ajunge acolo sus, pe vârf de munte, de dragul fiului meu. Şi am ajuns! Şi nu în 12 zile, cum era planificat, ci în şapte! Ghidul meu, un specialist foarte experimentat, se tot minuna de mine: de unde am atâta putere, mai ales că în ultimele trei zile, după o intoxicaţie alimentară, aproape că n-am mâncat nimic.
Urcuşul l-am dedicat fiului, iar coborâşul - soţului
Nu vă pot descrie sentimentele pe care le-am trăit când am ajuns acolo sus, la peste 7200 metri. „Am reuşit! Am biruit!”, repetam întruna. După asta m-a apucat o dorinţă nestăvilită de a coborî cât mai repede. Dacă urcuşul l-am dedicat fiului, apoi coborâşul - soţului. Mi se făcuse un dor de ei! Călătoria mea a fost totuşi o nebunie. Nepregătită fizic, fără a consulta un medic
, fără a evalua toate riscurile şi pericolele, m-am pornit singură într-un capăt de lume, de unde nici măcar nu am putut suna acasă - legătura cu Moldova nu funcţiona.
În Nepal am trăit un adevărat şoc cultural - atât de diferit şi ciudat e totul. E o ţară a contrastelor şi paradoxurilor, ţara în care, se spune, s-a născut Buda şi care are mii de zeităţi. Te lasă cu gura căscată atât splendoarea naturii şi a miilor de temple şi sanctuare budiste, cât şi mizeria şi primitivismul în care trăieşte majoritatea populaţiei. Despre aceasta, însă, în numărul viitor.
