Maresalul a fost reabilitat, prima data, din ordinul lui Ceausescu
Reabilitarea partiala, prin intermediul Curtii de Apel Bucuresti, a maresalului Ion Antonescu, nu este prima tentativa in acest sens. Cel care a incercat primul sa il repuna in drepturi pe Antonescu, condamnat ca si criminal de razboi, a fost Nicolae Ceausescu. Motivatia dictatorului comunist era diferita de cea a judecatorilor de azi. Prin reabilitarea maresalului, Ceausescu incerca sa dea o palma Moscovei, pe care nu avea curajul sa o infrunte direct si sa dovedeasca independenta sa in Occident.
Pentru a-si atinge scopul, Ceausescu s-a folosit, prin serviciile
secrete, de scriitorul Marin Preda, datorita reputatiei acestuia de „dusman al regimului“. Romanul „Delirul“ al lui Preda il prezenta pe Ion Antonescu intr-o lumina noua, umanizat si lasa sa se inteleaga ca intrarea trupelor romåne in Basarabia, alaturi de cele germane, era legitima. Romanul a stårnit un scandal international si i-a facut pe liderii sovietici sa se dezlantuie impotriva scriitorului si a conducerii de la Bucuresti.
Decizia de la sfårsitul anului trecut, prin care Curtea de Apel Bucuresti il reabilita partial pe maresalul Antonescu, a stårnit reactii asemanatoare. Desi sentinta priveste strict lupta de eliberare a Basarabiei si Bucovinei de Nord de sub ocupatia sovietica, reactiile rusilor au fost dure. Cu slugarnicie, autoritatile de la Chisinau s-au grabit si ele sa protesteze. Moldovenii au contestat reabilitarea lui Antonescu, ca vinovat de crime de razboi, desi sentinta recenta nu priveste aceste crime.
Deunazi, Rusia, prin vocea purtatorului de cuvânt al Ministerului rus de Externe, a catalogat recenta reabilitare partiala a maresalului Ion Antonescu de catre Curtea de Apel drept o insulta adusa memoriei victimelor celui de-al Doilea Razboi Mondial, considerând gestul justitiei române „o încercare de a revizui rezultatele razboiului“. Oficialitatile române nu prea au dorit sa comenteze declaratia, asa ca asteptam replica istoricilor. Primul care l-a reabilitat, tot partial, pe maresalul Antonescu a fost Nicolae Ceausescu. Avea cu totul alte motive decât cele strict juridice, iar o întreaga operatiune în care au fost implicate serviciile secrete, Ministerul de Externe si importanti lideri de partid a culminat cu publicarea romanului „Delirul“, care a cunoscut un succes fara precedent. Însa, dupa cum veti vedea mai jos, nu doar acesta a fost motivul pentru care autorul volumului a fost platit regeste. Viata
romancierului Marin Preda, omul care si-a dorit sa scrie carti comparabile cu ale lui Tolstoi, a fost marcata de întâmplari cu totul exceptionale. Daca în 1952 Securitatea îi rezervase scriitorului un loc într-un lagar de munca - si n-a lipsit mult sa-i ramâna oasele acolo -, în 1975, Preda joaca rolul principal într-o ampla operatiune lansata de partid, dar mai ales de catre Ceausescu, care dorea sa demonstreze înca o data lumii întregi independenta Bucurestiului fata de Moscova. Si cum liderul comunist n-avea curajul sa-i înfrunte pe sovietici direct, a ales o alta cale. Publicarea unei carti de mare impact, care sa arate Kremlinului ca românii au o alta viziune în privinta unor chestiuni sensibile ale istoriei recente, ceea ce constituia în epoca un act de fronda greu de înghitit de catre sovietici.
Îl astepta Canalul
În septembrie 1952, un raport al Securitatii se încheia cu o fraza de-a dreptul tenebroasa : „Sus-numitul (Marin Preda - n.n.) va fi supravegheat în continuare informativ, pentru a se strânge probe pentru a fi încadrat în U.M (unitate de munca – n.n.).“ Cu alte cuvinte, pe scriitor îl astepta Canalul ori vreun lagar de reeducare prin munca, de unde putini s-au întors. L-a salvat faptul ca Gheorghiu-Dej, cel care conducea atunci România, si-a dat seama ca scriitorii sunt mai pretiosi în libertate decât la Canal. Peste patru ani, Preda va primi Premiul de Stat pentru „Morometii“, dar marele sau rol va fi jucat sub domnia lui Ceausescu. În 1975, romanul „Delirul“, semnat de Marin Preda, rastoarna toate normele vremii, dând nastere unui scandal international. Si asta pentru ca maresalul Ion Antonescu era reabilitat. Mai mult, volumul deschidea polemica în privinta legitimitatii intrarii românilor în Basarabia. Inimaginabil pentru acele vremuri, în care la fiecare 23 august sarbatoream tocmai „insurectia împotriva nazismului“.
Antonescu, aliat al lui Hitler, românul care pornise razboiul împotriva Uniunii Sovietice, era prezentat în „Delirul“ cu totul altfel decât erau obisnuiti românii - umanizat într-o maniera pe care nici cei mai curajosi istorici n-ar fi cutezat sa o abordeze într-o discutie publica, darmite într-o lucrare. Asadar, publicul larg îl percepe pe maresal drept un om cu framântari, cu remuscari chiar - un destin previzibil datorita împrejurarilor exceptionale pe care le-a trait. În „Delirul“, si fisa biografica a maresalului este aproape exacta, motiv pentru care chiar si episoadele în care Preda romanteaza au devenit peste ani istorie. De pilda, Antonescu apare ca sef de promotie a celebrei academii militare Saint-Cyr, eveniment care nu s-a petrecut în realitate.
„Delirul“ era pe placul lui Ceausescu. Asta si pentru ca liderul de la Bucuresti nazuia sa fie comparat, chiar sa se regaseasca în personalitatea autoritarului si antidemocratului Antonescu. La fel ca si maresalul, Ceausescu se dorea a fi promotorul unui nationalism luminat. Pe de alta parte, la Bucuresti, cineva îl prezenta pe Antonescu altfel decât istoriografia sovietica.
Nu era vorba doar despre o manifestare de disidenta, ci si de o palma usturatoare, pe care Moscova a încasat-o din plin. „Geniul din Carpati“ si-a aratat muschii, iar în acel moment, liderii sovietici nu au avut altceva mai bun de facut decât sa scrâsneasca din dinti.
Fat-Frumos se opune lui Hitler
Pentru cei care nu au citit romanul, facem totusi precizarea ca tonul lui Preda nu trecea peste ceea ce regimul putea accepta în acel moment. Antonescu era frecvent numit dictator, nu se facea apologia faptelor sale
. Însa era greu sa nu se observe ca maresalul era prezentat precum un Fat-Frumos care se opunea capcaunului Hitler.
Înfruntarea dintre cei doi a fost prezentata în „Delirul“ net în favoarea românului, chiar daca nu exista nici un izvor istoric care sa confirme faptul ca Antonescu i s-a opus lui Hitler la Berlin. Din contra, se pare ca cei doi s-au înteles de minune, nu doar pentru ca erau facuti din acelasi aluat, ci mai ales pentru ca Fuhrerul, pragmatic în acea perioada, nu dorea mazilirea lui Antonescu în favoarea legionarilor. Fie si pentru faptul ca acesta din urma controla armata. De un om cu mâna forte avea nevoie Hitler la granita cu sovieticii, nu de o tara intrata în haos. Asta spun istoricii si nu exista argumente care ar putea sa-i contrazica.
Consemnam si ca cei care au criticat romanul afirma ca Preda a manifestat o tendinta antiartistica. L-a favorizat pe eroul national, ridicându-l peste alti candidati la gloria istoriei.
Sovieticii au reactionat vehement
Aparitia romanului „Delirul“ a fost atent supravegheata de catre Directia de Informatii Externe (DIE), iar mai multi fosti ofiteri de informatii afirma ca a fost vorba chiar despre o operatiune bine pusa la punct de catre acest
serviciu. Efectul a fost cel scontat. Asa ca sovieticii au reactionat vehement. Nu au dat o clipa impresia ca se afla în fata unui roman. Pentru Moscova era clar ca Bucurestiul are o cu totul alta viziune asupra maresalului Antonescu, a celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar mai ales în privinta Basarabiei, a carei recucerire de sub stapânirea sovietica e prezentata în „Delirul“ ca o fapta de vitejie. Asa ceva nu se putea ierta, motiv pentru care presa sovietica s-a dezlantuit atât împotriva romancierului si implicit a conducerii de la Bucuresti, iar, ulterior, relatiile româno-sovietice au cunoscut chiar o anume racire.
O operatiune bine pusa la punct
Spuneam mai sus ca aparitia romanului a fost coordonata din umbra si de catre DIE.
Era vorba despre un atac frontal împotriva Uniunii Sovietice si nu despre reabilitarea vreunui fost comunist închis în puscariile regimului instaurat dupa 1947. Asa ceva se putea petrece doar cu acordul lui Ceausescu, sub cordonarea unui serviciu secret, cu implicarea Externelor, iar sovieticii stiau asta prea bine. A fost vorba, de fapt, despre o operatiune pregatita impecabil. Partea vazuta a acesteia: lui Marin Preda i s-a permis accesul la documente pâna atunci inaccesibile din arhivele Institutului de Istorie al Partidului Comunist Român, considerate în epoca adevarate tabuuri.
Partea nevazuta: discutiile scriitorului cu liderii României de atunci ori cu cei care au avut grija ca aparitia romanului sa nu fie tulburata de vreo minte sprintena de la cenzura, ca si modul în care a fost parcursa fiecare etapa, de la documentare pâna la aparitia volumului. Ca sa nu mai vorbim despre planul de contracarare a anumitor „represalii“ diplomatice. Acest aspect îl vom deslusi peste multi ani, daca se va considera ca respectivele documente nu aduc atingere sigurantei nationale. Nu se stie cu precizie daca Preda si-a dorit într-adevar tot acest paienjenis tesut în jurul sau, însa e greu sa credem ca un om de talia sa nu a banuit macar ce se petrecea în culise.
Romanul a fost platit regeste
Faptul ca „Delirul“ a fost pe placul lui Ceausescu este dovedit de publicarea celei de-a doua editii. Ocazie cu care s-a mai încercat dregerea busuiocului, prin adaugarea unor pagini care accentuau imaginea negativa a legionarilor.
Prietenul de la Rasarit nu trebuia suparat prea tare. Ceausescu dorea sa arate doar cine-i jupân în România. Nici istoria mistificata de catre comunisti în ce priveste lupta împotriva legionarilor nu trebuia rasturnata pe de-a-ntregul. Cert e ca Ceausescu a stiut sa aprecieze efortul lui Preda. Conform datelor aflate în dosarele Securitatii interne, romancierul ar fi primt pentru cele doua editii ale romanului „Delirul“ 881.000 de lei. O suma uriasa pentru acele vremuri. Daca facem un simplu calcul, raportându-ne la cursul valutar al vremii, era vorba de fapt, despre aproximativ 100.000 de dolari. Nici un scriitor român nu mai fusese platit cu o asemenea suma pentru o carte. Asa ca este greu de crezut ca romanul lui Preda nu a fost o comanda. O comanda bine platita, pe care scriitorul a dus-o la bun sfârsit pentru ca un asemenea subiect îl propulsa de-a dreptul în istorie, ci nu neaparat din motive pecuniare.
Criticul Eugen Simion este de alta parere. În opinia sa, „Delirul“ nu a fost o comanda a CC al PCR, ci s-ar fi nascut din obsesia lui Preda legata de generatia sa si destinul acesteia. Frumos spus, dar pentru asta partidul n-ar fi platit niciodata atâtia bani. Si înca un amanunt.
Într-o zi, Ceausescu i-a vorbit lui Dumitru Popescu - cel care avea în „Epoca de aur“ drept de viata si de moarte asupra presei si culturii românesti -, despre romanul „Delirul“. Acesta din urma se îndoia ca seful statului de atunci citise cartea, banuind ca primise un rezumat de la Securitate, însa, conform spuselor sale, „Ceausescu era preocupat doar de faptul ca Preda ignorase „lupta în ilegalitate a comunistilor“. Atât îl ducea pe el capul. Sau poate ca voia sa „îmbunatateasca“ romanul în stilu-i caracteristic. Era singura critica pe care liderul de la Bucuresti o aducea cartii.
Preda injura regimul
Dupa cum spuneam la începutul articolului, Preda se afla în atentia Securitatii înca din anii ‘50. Urmarirea sa, ca si a altor scriitori importanti, avea în principal doua obiective. Evaluarea individului în ce priveste loialitatea fata de regim si relatiile sale din strainatate. De altfel, lânga Marin Preda au fost plasati informatori plini de zel, foarte pretuiti de Securitate. Unul dintre ei, poetul Ion Caraion, ale carui delatiuni aveau chiar valoare literara. Prin 1972, Securitatea interna ajunsese la concluzia ca romancierul ar avea o „atitudine ostila“, fara a preciza foarte clar care ar fi manifestarile acesteia. Era vorba despre faptul ca, din când în când, scriitorul înjura cu naduf regimul. Cam atât. Apoi, Securitatea devine mai concilianta, pentru ca Preda s-ar fi dat pe brazda în urma discutiilor avute cu membri importanti de partid. Mai exista si o alta informatie nastrusnica: cel care mai târziu avea sa-l prezinte pe Ion Antonescu într-o lumina favorabila se afla sub influenta unor „elemente nationaliste evreiesti“. Povestea n-a stat niciodata în picioare si probabil ca a fost inventata de un ofiter prea zelos. De altfel, la începutul anilor ’70, cei care-l urmareau pe Preda nu întelegeau mai nimic din relatia speciala pe care scriitorul o avea cu regimul, apelând la note ale informatorilor din 1966. Concluzia acestora: Preda credea ca societatea româneasca este caracterizata de dispretul fata de om. „Poporul însusi venit la putere îsi bate joc de cealalta parte a poporului care nu este la putere“. Adevar pe care atât sefii Securitatii, cât si cei ai partidului îl stiau foarte bine. Ce nu cunosteau atunci ofiterii politiei politice era ca partidul avea alte planuri cu Marin Preda. În urma unor discutii pe care prim-secretarul Gheorghe Cioara, dar si Cornel Burtica, membru CC al PCR, le-au avut cu scriitorul, apele s-ar fi limpezit. Asa încât Securitatea interna s-a prefacut ca este convinsa de faptul ca Preda si-a schimbat opiniile. Cel putin asa s-a consemnat în dosarul sau de urmarire informativa. De „Editorul“ - numele de cod primit de Preda din partea urmaritorilor sai - se va ocupa cu discretie si altcineva: Directia de Informatii Externe. Poate nu întâmplator, momentul coincide cu perioada în care Preda începe documentarea pentru „Delirul“.
Delirul criticat de presa occidentala
Marin Preda era mai mult decât mâhnit pentru ca nu a fost lasat sa continue ceea ce începuse cu „Delirul“. Nu banuia poate ca obiectivul propus de partid fusese atins, iar pe Ceausescu putin îl interesau dorintele romancierului. Mai intervenea un aspect, pe care nici DIE, nici partidul nu-l prevazusera. Romanul a fost criticat nu doar de catre sovietici, ci si de catre presa occidentala, în special din Germania si Italia. Ziaristii straini nu vedeau cu ochi buni efectele reabilitarii lui Antonescu, aliatul lui Hitler. Mai mult, conform documentelor Securitatii, „Corriere della Sera“ vorbea despre resentimente antisovietice si despre faptul ca Preda a „primit în mod expres sarcina de a scrie romanul patriotic, continând o reabilitare implicita a maresalului Antonescu“. Daca Ceausescu s-a speriat de consecintele greu de spus, dar cert e ca s-a hotarât s-o lase mai moale, chiar si pentru ca nu-i placeau criticile venite de afara.
Obsedantul deceniu o amintire urâta
Moartea lui Marin Preda (16 mai 1980) a fost considerata suspecta de foarte multi dintre apropiatii lui. Motiv pentru care disparitia sa pamânteasca a intrat în legenda. S-a vorbit mult despre faptul ca Securitatea l-ar fi asasinat dupa aparitia romanului „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Nu exista dovezi în acest sens. Daca însa aruncam o privire asupra acelui moment cu mijloacele pe care le avem acum la îndemâna, constatam ca Preda nu era un pericol pentru regim si nici nu era considerat ca atare. Aparitia romanului „Cel mai iubit dintre pamânteni“ a fost, ca si „Delirul“, pe placul partidului si al lui Ceausescu, care dorea sa transmita mesajul ca România a rupt-o cu trecutul. Ca „obsedantul deceniu“ nu mai e decât o amintire urâta, de care se poate chiar vorbi - în anumite limite, evident. Daca într-adevar Preda a fost otravit în casa de creatie de la Mogosoaia, e greu de crezut ca planul a fost pus la cale de catre un serviciu secret român, din simplul motiv ca nu exista vreun mobil
. În cazul în care, de pilda, e vorba despre un alt serviciu secret, din afara tarii, e plauzibil. Mai ales ca anumite polite se platesc cu vârf si îndesat doar si pentru puterea exemplului. Pâna se va elucida acest mister, constatam ca în certificatul de deces al unuia dintre cei mai mari prozatori români scrie ca moartea s-a datorat alcoolismului. E o mare nedreptate, chiar daca stim ca maestrului îi placea sa traga la masea. Asa cum spun specialistii, alcoolismul degradeaza, duce la boli
cronice, dar nu omoara brusc, prin stop cardiac sau sincopa cardiaca.
Maresalul Antonescu a fost reabilitat doar pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei
Decizia Curtii de Apel Bucuresti, data la sfårsitul anului trecut, prin care maresalul Ion Antonescu si alti membri ai guvernului sau au fost reabilitati partial, a stårnit reactii diverse, dar si multe neintelegeri. Majoritatea celor care au atacat dur aceasta decizie nu a luat in calcul faptul ca este vorba de o reabilitare partiala, legata strict de razboiul purtat de armata romåna impotriva trupelor sovietice de ocupatie din Basarabia si Bucovina de Nord si ca nu are nimic de-a face cu acuzatiile de crime impotriva umanitatii.
Pactul Ribbentrop – Molotov si protocoalele secrete
Curtea de Apel Bucuresti a luat in calcul un protocol secret la Pactul Ribbentrop – Molotov, care a devenit public si care, la ora condamnarii maresalului Antonescu si a celorlalti inculpati, nu era cunoscut de catre Tribunalul Poporului. Cel de al treilea protocol al pactului, prin care Germania nazista si URSS incheiau o alianta secreta, prevede zonele de influenta ale celor doua puteri, incluzand, de partea URSS, o parte din teritoriile romanesti de la acea data. Ca urmare a acestui pact, in 1940, URSS a dat trei ultimatumuri Romaniei, solicitand evacuarea trupelor si administratiei romanesti din Basarabia. Incapabila sa faca fata amenintarii si izolata intre URSS si Germania, carora li se alaturase si Ungaria hortysta, Romania a cedat. Rusii nu s-au multumit insa sa ocupe Basarabia, ci au invadat si Bucovina de Nord. Recuperarea teritoriilor pierdute a fost unul dintre obiectivele cele mai importante ale societatii romanesti din acea perioada, fiind, totodata, telul principal al maresalului Antonescu de la venirea acestuia la putere. De altfel, acesta a constituit si unul dintre argumentele cele mai importante folosite de acesta pentru a motiva apropierea Romaniei de puterile Axei.
Un razboi drept
Prevederile protocolului si aplicarea acestora i-au facut pe judecatorii de la Curtea de Apel Bucuresti sa considere ca atacul ordonat de Maresalul Antonescu (celebrul „Romani, va ordon, treceti Prutul!“), impotriva trupelor sovietice care ocupau teritorii romanesti a fost legitim. Pactul Ribbentrop – Molotov, au spus judecatorii, „A încalcat prin aceasta normele imperative ale dreptului international de la acea data cu privire la integritatea teritoriala a statelor, respectiv art.10 din Pactul Societatii Natiunilor, fiind prin urmare nul“. In consecinta, ei au decis reabilitarea lui Ion Antonescu si a celorlalti condamnati, in 1949, dar numai pentru acest aspect. Celelalte capete de acuzare, privind participarea trupelor romane in continuare la razboi, angajarea in razboi impotriva Natiunilor Unite sau masurile luate impotriva evreilor, au ramas in picioare, condamnatii nefiind reabilitati.
Autoritatile de la Chisinau s-au suparat pe Romania
Reabilitarea partiala a maresalului Antonescu i-a suparat rau pe comunistii din fruntea Republicii Moldova. „Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene al Republicii Moldova îsi exprima îngrijorarea în legatura cu decizia organelor judiciare ale României de a reabilita actiunile maresalului Antonescu din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si de a recunoaste drept legitima ocuparea de catre România a teritoriului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti si a Bucovinei de Nord“, se arata intr-un comunicat trimis de autoritatile moldovenesti la sfarsitul lunii februarie.
Chisinaul a adoptat, slugarnic, pozitia oficiala exprimata de autoritatile de la Moscova, care au spus, in repetate randuri, ca il considera pe Ion Antonescu un criminal de razboi, vinovat de declansarea unui razboi de agresiune impotriva Uniunii Sovietice. Atitudinea rusilor nu este deloc surprinzatoare, avand in vedere ca modificarea adevarului istoric in functie de de dorintele stapanului de la Kremlin era o politica obisnuita in fosta URSS si continua sa fie la fel si in Federatia Rusa. Nici replica furioasa a sefilor comunisti de la Chisinau nu este mult mai surprinzatoare. Dupa perioada „podurilor de flori“ de la inceputul anilor ’90, atitudinea autoritatilor din Moldova ex-sovietica a devenit tot mai agresiva fata de Romania si tot mai obedienta fata de stapanii moscoviti. Prin urmare, decizia Curtii de Apel din Bucuresti, care a consfintit ca drept razboiul de eliberare a Basarabiei si Bucovinei de Nord, declansat de Ion Antonescu, era aproape normal sa-i irite pe cei care conduc destinele Republicii Moldova.
Tot pe vechiul tipic comunist s-a desfasurat si atacul la adresa acestei decizii a justitiei romanesti. Desi se preciza clar, in corpul sentintei, ca este vorba de o reabilitare partiala, care se refera numai la eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, in comunicatul MAEIE se mai spune: „Aceasta decizie a fost receptata cu indignare de întreaga societate moldoveneasca, de toti cei care tin bine minte ororile Holocaustului declansat în anii 1941-1944. Toata lumea stie ca anume în aceasta perioada a misiunii «eliberatoare» a lui Antonescu în Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca au fost exterminati peste 300 mii de evrei si reprezentanti ai altor nationalitati“. Ori, instanta Curtii de Apel Bucuresti nu a revizuit capul de acuzare „crime împotriva umanitatii“, de care a fost gasit vinovat Ion Antonescu în 1946, si nici acuzele legate de continuarea agresiunii impotriva Uniunii Sovietice dupa eliberarea teritoriilor romanesti ocupate de rusi in 1940. În 2004, Comisia Wiesel de studiere a a Holocaustului a ajuns la concluzia ca regimul Antonescu se face vinovat de uciderea a între 280.000 si 380.000 de evrei din Basarabia, Bucovina si Transnistria, fapt acceptat de autoritatile romane.
