O bucată de somon fumé şi nişte fasole bătută, un pateu cu ciuperci şi nişte salată de ţelină, totul pe o singură farfurie. O sticlă cu vin alb şi un păhăruţ cu coniac. Acesta a fost meniul fix oferit în 6.000 de porţii de fruntaşul luptei pentru analfabetizarea României, de Jack Spintecătorul al limbii române, doamnelor profesoare din Bucureşti cu ocazia venirii primăverii. Distinsele doamne predau limba română, matematica, istoria, fizica, engleza, geografia. Le spun copiilor că fără aceste cunoştinţe nu vor fi niciodată oameni întregi.
Că să n-ai şcoală e ca o boală, o boală grea. Dar uite că domnul Marian Vanghelie s-a vindecat de ea. Dânsul nu şi-a împuiat capul cu ce predau doamnele profesoare, e care este fără acordul nimănui, nici măcar al subiectului cu predicatul. Dânsul n-a învăţat româneşte, cum fac atâţia inşi fără coloană vertebrală, dânsul s-a luptat cu limba română şi a biruit – e un om hotărât, un om de acţiune.
Domnul Vanghelie a dovedit în discursul său, plasat ca gustare caldă înainte de festin, că şcoala românească are mari lipsuri. Şi cel mai mare este absenţa orelor de tupeu. În loc să piardă vremea cu gramatica şi geometria, elevul să înveţe tupeul – principii şi metode – la curs şi neruşinarea la seminar. Astfel pregătit, va putea să bage pe gâtul oricui, chiar şi al doamnelor profesoare, propoziţii legate la ochi şi mitraliate cu o sută de cuvinte pe minut: „Dacă această vangheliadă va rezulta, şi vă asigur că va rezulta, v-am spus şi de Crăciun, va rezulta clar din această vangheliadă“. Şi doamnele profesoare le vor înghiţi zâmbind, cu somon cu tot.
Ce prestigiu mai au profesorii astăzi în faţa elevilor? Un dascăl care primeşte 150 de euro ajutor de la stat ca să-şi ia nişte haine, în loc să aibă o leafă decentă care să-i permită să se îmbrace decent, un dascăl care scuteşte o masă din pomana lui Vanghelie sau a altei persoane care are succesuri, mai e ascultat de cineva când atrage atenţia că e corect almanahuri şi nu almanahe? N-a fost întotdeauna aşa: profesorii pe care i-am avut eu să fi ştiut bine că ajung să mănânce iarbă şi nu s-ar fi dus la masa vestitorului primăverii, Marian Vanghelie, candidatul social-democraţiei româneşti la Primăria Capitalei, de unde se ajunge prim-ministru sau preşedinte al României.
Ceea ce nu înseamnă că vreau să-mi bat joc de cina vanghelică a bieţilor dascăli de azi. Nu pot să le spun decât: Să fie primit! De sufletul cui credeţi dumneavoastră.
